domenica 13 settembre 2015

SCIÜTINA di Aldo Bottini



U sù ch’u brüüxa e u pa’ ch’u s-ciape e prìe
fin a l’ürtimu u sciüga revenin,
ruji assutiài, delongu ciü pecin;
a terra s-ciatà a mustra e sue ferìe.

Veji èrburi càreghe i l’aissa
rame d’urive int’u cresciu reperìe
ch’i cröve cröandu e fasce straderìe;
àspere e föje intramente i s’arissa

pe’ abandunasse a ina raira ventada.
A bürrasca ch’a mena caiche stissa,
cum’u fa u fögu cand’u se retissa,
da-a püra sténta a s-ciuìsce autra farada.

I zerbi arsci ch’i seca ascì i ruvéi
desertu i disegna pe’ a valada.
Ch’u porte San Miché ina fussarada
e de speransa i pusci i turne a esse céi!


Aldo Bottini – Dialetto di Sanremo


SICCITÀ

Il sole che brucia e sembra che spacchi le pietre
asciuga fino all’ultimo rigagnolo,
flussi assotigliati, sempre più piccoli;
la terra screpolata ostenta le sue ferite.

Vecchi ulivi innalzano carichi
rami d’olive perite nel crescere
che coprono, cadendo, le fasce arse;
intanto le foglie inaridite si accartocciano

per abbandonarsi a un’improbabile ventata.
Il temporale che porta qualche goccia,
come fa il fuoco quando viene attizzato,
dalla polvere spenta genera altro calore.

Le lande incolte e aride seccano anche i rovi
disegnando deserto per le vallate.
Possano le piogge di settembre ingrossare i fossi
e riempire ancora i pozzi di speranza!

Nessun commento: