venerdì 23 gennaio 2015

A CAMAMILA di Dino Ardoino



A l’ho ascì scrìitu int’u passau che mi
de vote a sèntu drente ina vuuxeta
che inscistènte, paresca a ina trumbeta
de carlevà, a me cuntinua a dì

- cun parole confüüse ch’i m’imbeta –
cume a devu e cume a nu devu agì.
Ma s’a me stüfu e a a vöju fa finì
de burbutà, bevèndu ina cupeta

de camamila a a metu a tàixe. A giüru
che dighèndu ste còuse mi a nu carcu
a man. Sta vuuxeta, a sun següru,

- a diferènsa de Giuàna d’Arcu -        
a l’è in prublema me’ intimu e spüru,
sènsa imbucunatù. E a nu l’ha in marcu

miraculùusu se a l’è za bastante
pe’ stenzira ina tassa de calmante.


Dino Ardoino – Dialetto di Sanremo


LA CAMOMILLA

L’ho pure scritto nel passato che io
talvolta sento dentro una vocetta
che insistente, similmente a una trombetta
di carnevale, mi continua a dire

- con parole confuse che mi frastornano -
come devo e come non devo agire.
Ma se mi sturfo e la voglio far finire
di borbottare, bevendo una ciotola

di camomilla la metto a tacere. Giuro
che dicendo codeste cose io non calco
la mano. Questa vocetta, sono sicuro,

- a differenza di Giovanna d’Arco –
è un problema mio, intimo e genuino,
senza suggeritore. E non ha un marchio

miracoloso se è già bastante
per soffocarla una tazza di calmante.

Nessun commento: