domenica 6 novembre 2016

A CÀ DE SAN RÒMILU di Dino Ardoino



Cand’a muntu a San Ròmilu u me pa’
d’esse int’in scitu màgicu, incantàu.
Tütu chelu ch’u gh’è u l’è staitu fàu
a poucu aa vota de me vuluntà.

U rastélu a l’entrata, a scarinà
rüstega dunde ai bordi a gh’ho ciantàu
urtènsie e margarite e u prau s-cianàu
cu-u gravin messu a réu davanti aa cà.

A funtaneta ch’u m’ha dau Badin,
e ferràe dai barcui pe’ impedì
ai marfabèn d’entrà, pöi tanti pin

che però avura i sun tostu lì lì
per secà càusa in mìcrubu caìn.
E ina cousa a ve posciu garantì:

ciache fì d’erba ch’u spunta lasciü
u cresce grassie a tanti “rien ne va plus”.



Dino Ardoino – Dialetto di Sanremo


LA CASA DI SAN ROMOLO

Quando salgo a San Romolo mi pare
d’essere in un sito magico, incantato.
Tutto quello che c’è è stato fatto
a poco alla volta di mia volontà.

Il cancello all’entrata, la scalinata
rustica dove ai bordi vi ho piantato
ortensie e margherite e il prato pianeggiante
col ghiaiino messo fitto davanti alla casa.

La fontanella che mi ha dato Badino,
le inferriate dalle finestre per impedire
ai malandrini d’entrare, poi tanti pini

che però ora sono quasi lì lì
per seccare, causa un microbo maligno.
E una cosa vi posso garantire:

ogni filo d’erba che spunta lassù
cresce grazie a tanti “rien ne va plus”.

Nessun commento: