martedì 8 luglio 2014

L’ÀRIMA di Maria Muratore


Ciü da brixurina
che a l’abrassa a terra,
e d’u carà d’u su
che u la tenze de rösa,
u tou regordu
u l’è in arbezà
che u nu cunusce a fin,
curù de foura i töi ogli.

A müxica a sciorte
d’â riana, e cun u cantu
d’ê çigare a se mesccia
int’a natüra,
a parla au mei cö.

Suta stu celu
ch’u paresce in cadru
i penscieri i vöra.
O duçe paixe, ti me imbrüchi
int’in lençö de lin giancu.
Int’u silençiu
a tou àrima a me parla.

Maria Muratore – Dialetto di Ventimiglia

L’ANIMA

Più della brezza
che abbraccia la terra,
e del calar del sole
che la tinge di rosa,
il tuo ricordo
è un albeggiare
che non conosce fine,
color di favola i tuoi occhi.

La musica esce
dal ruscello, e con il canto
delle cicale si mescola
nella natura,
parla al mio cuore.

Sotto questo cielo
che sembra un quadro
i pensieri volano.
O dolce pace, mi avvolgi
in un lenzuolo di lino bianco.
Nel silenzio
la tua anima mi parla.

Nessun commento: