venerdì 21 marzo 2014

MARUSI di Sergio Carsughi



Scciafi d’aiga sarà
e fuetàe de ventu:
e nìvure ciü scüre
i s’ingrupa in scia a marina
i marusi
i continua a sou ghera
d’inturnu a mi.
Ma a nu l’è ina raixùn
pé carà aviau
da stu scögliu e incueirasse
a sti li ch’i van a l’asustu,
se pöi duman u tempu
u nu l’avesse ciü ragia
e in facia a mi l’aria
a fusse ciàira assai
pé vé in’autra vouta luntàn
unde nasce tütu lolì
che nu on ancù in te mae.
Forsci me sentireva ciü següru
aciatàu in tu mei cantu
cun i ögli barrai
ma cosa fareva
sença ciü ren da çercà?
Parlu de ina sperança
ina lüxe
ch’a nu vö möire avùra,
â fin di conti parlu de mi
e zà che ghe sun
l’è megliu restà
aumancu… fin â fin.

Sergio Carsughi – dialetto di Ventimiglia


MAROSI

Schiaffi d’acqua salata
e frustate di vento:
le nuvole più buie
si annodano sula mare
le ondate continuano la loro guerra
attorno a me.
Ma non è una ragione
per scendere in fretta
da questo scoglio e accodarsi
a quelli che corrono al riparo,
se poi domani il tempo
non avesse più rabbia
e di fronte a me l’aria
fosse chiara abbastanza
per vedere un’altra volta lontano
dove nasce tutto quello
che non ho ancora nelle mani.
Forse mi sentirei più sicuro
nascosto nel mio angolo
con gli occhi chiusi,
ma cosa farei
senza più nulla da cercare?
Parlo di una speranza
una luce
che non vuole morire adesso,
dopotutto parlo di me
e già che ci sono
è meglio rimanere
almeno… fino alla fine.

Nessun commento: