Se fùsse de sèira,
capirìa,
ma,
àu matìn,
èsse già stàncu….
Serà pe’ tüta chéla lèlura
ch’hòn strepàu
àe aurìve ascàixi sténte,
o pelòche hon vìstu u
magàgliu
pousàu in scià rastelèira
cùn tüti i àutri atràssi d’a
vìta,
picussìn,puàira,sàpa e
rastèlu,
méssi ìn bèla mùstra
pe’ aregordà a mì e ài àutri
cùme scrìvu pe’ mangià,
aiscì se a mì i mu’u regòrda
tüti i hoi che fàssu pe’
aissà.
Repòusu,
credàva ch’u fùsse
chélu d’i trent’àni passài,
càndu bastàva ìna paròla,
ìna caréssa e ìn baixìn.
L’è de matìn e sùn stàncu,
stàncu de rabelàme cu’u
mùndu marfàu,
stàncu aiscì élu de
remenàsse a prôu
tütu lòche chéli stànchi
cùme mì
i l’han lasciàu.
Mario Saredi - Dialetto di Camporosso
IL RIPOSO
Se fosse di sera,
capirei,
ma,
di mattino,
essere già stanco…
Sarà per tutta quella edera
tolta agli alberi
quasi soffocati,
o perché ho visto il bidente
posato sulla rastrelliera
con tutti gli altri attrezzi
della vita,
accetta, roncola, zappa e
rastrello
messi in bella vista
per ricordare a me e agli
altri
con cosa scrivo per
mangiare,
anche se a me lo ricordano
tutti i miei lamenti
nell’alzarmi.
Riposo,
credevo fosse
quello dei trent’anni
passati,
quando bastava una parola,
una carezza e un bacio.
È mattina e sono stanco,
stanco di trascinarmi in un
mondo malconcio,
stanco pure lui di portarsi
dietro
tutto quello che gli stanchi
come me
hanno lasciato.
Nessun commento:
Posta un commento