sabato 8 aprile 2017

U REPÒUSU di Mario Saredi


Se fùsse de sèira,
capirìa,
ma,
àu matìn,
èsse già stàncu….
Serà pe’ tüta chéla lèlura
ch’hòn strepàu
àe aurìve ascàixi sténte,
o pelòche hon vìstu u magàgliu
pousàu in scià rastelèira
cùn tüti i àutri atràssi d’a vìta,
picussìn,puàira,sàpa e rastèlu,
méssi ìn bèla mùstra
pe’ aregordà a mì e ài àutri
cùme scrìvu pe’ mangià,
aiscì se a mì i mu’u regòrda
tüti i hoi che fàssu pe’ aissà.
Repòusu,
credàva ch’u fùsse
chélu d’i trent’àni passài,
càndu bastàva ìna paròla,
ìna caréssa e ìn baixìn.
L’è de matìn e sùn stàncu,
stàncu de rabelàme cu’u mùndu marfàu,
stàncu aiscì élu de remenàsse a prôu
tütu lòche chéli stànchi cùme mì
i l’han lasciàu.



Mario Saredi - Dialetto di Camporosso


IL RIPOSO

Se fosse di sera,
capirei,
ma,
di mattino,
essere già stanco…
Sarà per tutta quella edera
tolta agli alberi
quasi soffocati,
o perché ho visto il bidente
posato sulla rastrelliera
con tutti gli altri attrezzi della vita,
accetta, roncola, zappa e rastrello
messi in bella vista
per ricordare a me e agli altri
con cosa scrivo per mangiare,
anche se a me lo ricordano
tutti i miei lamenti nell’alzarmi.
Riposo,
credevo fosse 
quello dei trent’anni passati,
quando bastava una parola,
una carezza e un bacio.
È mattina e sono stanco,
stanco di trascinarmi in un mondo malconcio,
stanco pure lui di portarsi dietro
tutto quello che gli stanchi come me
hanno lasciato.

Nessun commento: