mercoledì 12 aprile 2017

TERRE DE CIANÜRA di Dionisio Bono


Pelegrin pe’ de terre de cianüra,
a tastun tra ina negia ch’a ristagna
u passu pe’ l’incertu u t’acumpagna,
a sustu cume au fundu d’ina gura,
ogni tantu ressauta ina fegüra,
anscia in can, u t’anasta, u te brundura
u mustra i denti derré a ina spaleira:
nu gh’è assustu pe’ tü mancu se a seira
chelu po’ de speransa a te strangura.
Me scangereva cun ün de sti crovi,
a pele düra che nisciün ghe spara,
pe’ vörà bassu, in cubia, in se ste geve
zirae de frescu, duve piglia aria
caiche lumbrigu ch’u s’alonga greve,
pe’ tirà u giurnu fin ch’u da in barlüme,
a çercà in cantun ch’u n’arrepare,
pe’ ascunde a testa int’in balun de ciüme.



Dionisio Bono – Dialetto di Ventimiglia


TERRE DI PIANURA

Pellegrino per terre di pianura,
a tentoni tra nebbia che ristagna
il passo per l’incerto ti accompagna,
protetto come in fondo ad una gola,
ogni tanto sussulta una figura,
ansa un cane, t’annusa, ti brontola,
ti mostra i denti dietro a una spalliera,
nessun riparo per te nemmeno la sera
quel poco di speranza ti strangola.
Mi cambierei con uno di quei corvi,
la pelle dura cui nessuno spara,
volerei raso, in coppia, sulle zolle
girate fresche dove prende l’aria
qualche lombrico che s’allunga greve,
tirerei giorno finché da un barlume,
cercherei un angolo che poi ci ripari,
per nascondere la testa in un cuscino.

Nessun commento: