giovedì 25 luglio 2019

A MARINA di Gabriella Gismondi

Foto di Arturo Viale

Se ti issi i öji da a nostra tèrra
da ciache cantu, sempre,
u se vé a marina:
türchin tra e rame, lambrin tra e cae.
Nu se po vive
sensa vié a marina!
A öji ciüi a a vegu:
fi de s-ciüma in sci-u bagnasciüga,
recami gianchi d'in mumentu,
che u ventu u imbröja int'e risse
e che l'arena a sciurbe.
Aa sentu, söira, a s'arissa,
a pena, a pena,
l'aiga a sgura in sci-i scöij, cian cianin
e a se s-ciapa cun in süstru pecin.
U ventixö u munta
u sé u s'ascürisce
i maruusi i sbate cu-a buriana:
sbrinsi inte l'aria,
savù de lagrime in sce-e lèrfe,
negia de sarin ch'a vöra.
U ventu u cara: silensiu
e gnivure i se desfa,
u su u lüüxe in sci-a maréta:
barbaji de meravéja,
marina sensa fin...
...a t'ho persa, a l'è finìa
a me sentu au tüfu,
erte müraje in sci-a to riva:
u nu se vé ciü a marina!



Gabriella Gismondi – Dialetto di Sanremo


IL MARE

Se alzi gli occhi dalla nostra terra
da qualsiasi angolo, sempre,
si vede il mare:
turchino tra i rami, zoccolo tra le case.
Non si po' vivere senza vedere il mare!
Ad occhi chiusi lo vedo:
filo di schiuma sul bagnasciuga,
ricami bianchi di un attimo,
che il vento imbroglia nei sassi
e che la sabbia assorbe.
Lo sento, calmo, si arriccia,
appena, appena,
l'acqua scivola sugli scogli, pian pianino
e si divide con un piccolo singulto
il venticello sale
e il cielo si scurisce
i marosi sbattono con la buriana:
spruzzi nell'aria,
sapore di lacrime sulle labbra,
nebbia di salino che vola.
Il vento scende: silenzio
le nuvole si disfano
e il sole brilla sulla maretta:
bagliori di meraviglia,
mare senza fine...
...ti ho perso, è finita
mi sento al chiuso,
tra i muri sulla tua riva:
non si vede più il mare!

Nessun commento: