venerdì 27 aprile 2018

TÜTU CUME PRIMA di Nuccia Rodi


U giurnu u l’è u meiximu:
gh’è a matin, a seira e a nöte.
Gh’é u ventu, ciöve e lüxie u su.
Fa’ freidu e fa caudu.
E viurete i resciurisce,
i figliöi i zöga pé e strade.
Fenisce l’invernu.
Cume sempre, tütu cume prima.
Ma mi, mi nu sun ciü cume prima.
Nu gh’è ciü (mai ciü)
chi gardava cun mi
e stele firanti
int’a cauda nöte de San Lurensu.
Chelu che u me prutezeva,
u me stava a sente
candu eiru ciacrinà;
e u me strenzeva a man.
Chelu che u rieva cun mi
candu eiru cuntenta.
Che u caminava cun mi
int’ boschi
e u me faixeva vé
i scuiröi in sci arburi.
Nu gh’è ciü chelu che,
trope poche vote, u m’à sentiu
dighe: «Te vögliu ben».
Ma forsci, inte sti tempi,
n’u saveva mancu mi, cantu.



Nuccia Rodi – Dialetto di Ventimiglia


TUTTO COME PRIMA

Il giorno è lo stesso:
c’è il mattino, la sera e la notte.
C’è il vento, piove e c’è il sole.
Fa freddo e fa caldo.
Le violette rifioriscono,
i ragazzi giocano per le strade.
Finisce l’inverno.
Ma io non sono più come prima.
Non c’è più (mai più)
chi guardava con me
le stelle cadenti
in una calda notte di San Lorenzo.
Colui che mi proteggeva,
e stava ad ascoltarmi
quando avevo qualche dispiacere;
e mi stringeva la mano.
Colui che rideva con me
quando ero allegra.
Che camminava con me
nei boschi
e mi faceva vedere
gli scoiattoli sugli alberi.
Non c’è più quello che,
troppe poche volte, m’ha sentito
dirgli: «Ti voglio bene».
Ma, forse, allora,
non sapevo nemmeno io, quanto.

Nessun commento: