venerdì 5 gennaio 2018

A DONA DE CÀ di Maria Muratore


Cun sti ciàiri de lüna avù,
inscì a dona a deve andà a travaglià.
Ina vota a stava in cà,
u l’éira u sou destin.
U mariu sciortindu u ghe dieva:
“Beata tü che ti stai in cà”.
Se a l’éira pelandruna,
n’u gh’éira ren da fa,
ma se a l’ava vöglia de travaglià
a ghe dava da ina lüxe a l’autra.
A portava i figliöi ciü pecìn a scöra
e za che a l’éira föra a l’andava a catà.
Returnandu, a tirava e auréglie au léitu,
pöi a se meteva u scaussà e a lavava,
a strügiava, a levava a püra,
e candu l’éira ura a preparava da mangià.
In po’ pe’ giurnu, dopu sdernà,
gh’éira da stirà, caicosa da sarsì,
scursà e faudete, atacà de pumeli,
zirà i culeti d’ê camixe,
méte ina pessa int’in lensö,
fa i scarpin pe’ e causse rute,
int’u carcagnu e in sci’â punta,
fa e maglie pe’ grandi e pecin
o in scialetu cun u cruscé.
Pöi besögnava preparà u menestrùn,
cuscì a giurnà a l’éira ascaixi passà,
“beata ela che a l’éira staita in cà...”



Maria Muratore – Dialetto di Ventimiglia


LA DONNA DI CASA

Con questi chiari di luna, ora
anche la donna deve andare a lavorare.
Una volta stava in casa,
era il suo destino.
Il marito uscendo le diceva:
“Beata te che stai in casa”.
Se era pelandrona,
non c’era nulla da fare,
ma se aveva voglia di lavorare
si prodigava da una luce all’altra.
Portava i bambini più piccoli a scuola
e già che era fuori casa, andava a fare la spesa.
Ritormando, rassettava il letto,
poi si metteva il grembiule e lavava,
strofinava, toglieva la polvere,
e quando era ora preparava da mangiare,.
Un po’ per giorno, dopo pranzo,
c’era da stirare, qualche cosa da rammendare,
accorciare le gonne, attaccare dei bottoni,
girare i colletti delle camice,
mettere una pezza ad un lenzuolo,
fare le pedule per le calze rotte,
nei calcagni e sulle punte,
fare le maglie per grandi e piccini
o uno scialle con l’uncinetto.
Poi bisognava preparare il minestrone,
così la giornata era quasi passata,
“beata lei che era stata a casa…”

Nessun commento: