domenica 9 agosto 2020

CARANTA di Vincenzo Jacono



Caranta u l’èira in veiu terrassé
Ch’u staixeva inu Burgu, e cuscì rundu
Cand’u èira ciucu, da nu ciü savé
Cun preciixiun s’u l’èira ancù au mundu…

Nu gh’èira ciü se a so umbra sci u fundu
Da strada ogni fanà gh’aa stendeva deré;
U gh’èira ancù se, pœi, longa in prefundu,
Davanti a elu u gh’aa faixeva vié.

– “Esisto” – s’a apariva, u trumbetava;
E se a spariva: – “Non esisto più!” –
E fin a cà sta nuena a dürava

Tra in strambairun e l’autru, sensa mai
Derucasse, perché u gh’è aiscì in Segnù
Pe’ i ciuchi, ch’u te i ten echilibrai.



Vincenzo Jacono – Dialetto di Sanremo


QUARANTA

Quaranta era un vecchio terrazziere
Che abitava in regione Borgo Pescio, e così tonto
Quand’era ubriaco, da non sapere più
Con precisione se era ancora al mondo…

Non c’era più la sua ombra sul fondo
Della strada ogni fanale gliela stendeva dietro;
C’era ancora se, poi, lunga a dismisura
Davanti a lui gliela faceva vedere.

– “Esisto” – se appariva, trombettava;
E se spariva: – “Non esisto più!” –
E fino a casa questa solfa durava

Tra uno sghimbescio e l’altro, senza mai
Diroccarsi, perché c’è anche un Dio
Per gli ubriachi, che li tiene in equilibrio.

Nessun commento: