Lüme a petròliu, lüüxe urmai
smursà,
che a l’arregordu ancù cun
nustalgìa
percòuse a l’éiru zùinu e
ascì per via
d’in’épuca de scarse nuvità,
sènsa a fréve mudèrna ch’a
incurchìa
e gènte in serca de
cumudità.
Lüme a petrolio ch’u
spandeva in cà
umbre e riflèsci che int’ina
famija
i dava in sènsu vivu de carù
e d’ina stansia i ne faixeva
in nìu.
E a l’ho presènte u vedru
che u ciairù
u u mandava se u fusse bèn
furbìu,
e u stupin a l’ho in mènte
cuu so udù
che u nu l’éira cun l’üüsu
ciü avertìu.
E ancura a m’arregordu –
surve tütu -
in mundu ciü arretràu, ma
menu brütu.
Dino Ardoino – Dialetto di
Sanremo
IL LUME A PETROLIO
Lume a petrolio, luce ormai
spenta,
che lo ricordo ancora con
nostalgia
perché ero giovane e pure
per via
di un’epoca di scarse
novità,
senza la febbre moderna che
avvince
la gente in cerca di
comodità.
Lume a petrolio che spandeva
in casa
ombre e riflessi che in una
famiglia
davano un senso vivo di
calore
e d’una stanza ne facevano
un nido.
E ho presente il vetro che
il chiarore
lo mandava se fosse ben
pulito,
e lo stoppino ho in mente
col suo odore
che non era con l’uso più
avvertito.
E ancora mi ricordo –
soprattutto -
un mondo più arretrato, ma
meno brutto.
Nessun commento:
Posta un commento